[...] Îi povestesc ei cât de urâtă îmi e viaţa de gay. Şi îi spun, îi spun tot până când se hotărăşte că nu mai are chef:
- Mi-a plăcut cum ai povestit, dar trebuie să-nchid…
- Ok?! Mai vorbim. Ai grijă de tine.
- Pa pa!
Asta-i tot?! Cât de mult îi pasă lumii de nenorocul meu? Eu sufăr! Nimeni nu-mi mai dă o alinare. Tu! Mă pui cu raţia în agendă pe la ora 16:00. Eh, păcat că nu ai timp şi în weekend. Şi-mi zici: “Totuna”. Iar eu, din lipsa imaginaţiei - probabil - îţi spun că te urăsc. Apoi ne zicem “Have fun” sau, în cel mai bun caz, “Try to have fun”, asta ca să fiu mai realist. Şi închizi. Şi n-am tupeu, nu am ocazia, nu-mi dai nicio şansă ca să-ţi zic că simt mai mult decât prietenie. Tu ştii ce e de fapt, dar mă laşi pe mine să visez că nu îţi pasă. Se apropie miraculosul 13. Ar trebui să fac ceva, pentru că te urăsc prea mult şi deci, nu cred că ţi-ar plăcea să nu-ţi fac nimic. Şi iar gândesc prea mult? Revolta a XII-a mi-o declar! De ce? De ce eşti prost şi te gândeşti că dorul meu va trece prin uitare? Credeam, speram să fii mai înţelept, dar tu mereu îmi zici: “Eşti singur? Ţi-ai găsit pe cineva?” Ce naiv… specific unui îndrăgostit. Vezi? Am imaginaţie! Deci trăiesc. Deci iubesc! Te vreau în toate limbile, cu toate degetele şi toate firele de păr de pe cap! Şi nu am cărunţit încă din cauza ta. Nu încă. Mă obligi să-mi placă stresul, mă condamni să lăcrimez roşcat. Iar eu, tot şterg privirea mea la spatele tău şi mă prefac că-mi merge bine. Dar nu! Nu-mi merge bine. Şi stii de ce? Pentru că Dunărea nu trece prin Iaşi! De ce?
[...]
(23.11. 12 Aprilie 2008)