Am tot. Îmi ţin inima într-o punguţã şi merg pe stradă cu ea eclipsând de fericire. Într-o mare agitaţie vãd numai surâs şi frumuseţe. Urlu dupã tine, nu mã auzi… şi în marele dor îmi arunc punguţa spre tine. Te întorci, mã vezi, prinzi mirat inima mea “zburãtoare” şi mulţimea te împinge… Nu te mai vãd.
Trec două zile, trec treisprezece … şi te văd iar. Tu te sperii. Eşti confuz? Nu zâmbeşti, nu vrei, dar ai în mâna inimioara mea. Nu ştii ce să faci cu ea? Ai două punguţe. În mâna stângă ai punguţa cu inima ta, iar în dreapta strângi inimioara mea. Eu merg cu mâinile în buzunar, capul aplecat şi mă îndrept spre tine, incredibil de umil şi-ţi rostesc un vis neîmplinit:
“Iartă-mă că nu te-am întrebat dacă-mi vrei punguţa ruptă.” Şi mă întorc şi stau. Nu faci nimic.
(16:12 29 martie 2008)
A fost odată… ieri şi azi!
Sfârşitul lunii ianuarie. Şi totuşi un început. Un mic gând, o căutare scurtă pe internet şi gata… dai de cea mai cunoscută organizaţie a Universului: Iubirea. În acelaşi timp însă, găseşti şi un scurt - repet - scurt, zâmbet. Iar după ce zâmbeşti, revii din nou la tot ce-a fost la început de ianuarie. Scopuri, idealuri, afaceri, toată povestea se învârte în jurul celei mai puternice organizaţii ale Universului: Banii. Te angajezi, de vrei ori ba, ca să obţii cea mai mare funcţie la oricare dintre programele proiectelor organizate de această imensă fabrică de “off”-uri. Dar sincer, îmi convine, îti convine. Dar nu ne convine. Tricky! Trecem peste.
Zâmbeşti că ai trecut „peste” şi apare sentimentul. Incredibil, ai greşit! Ce faci acum? Ai toată fabrica de „off”-uri lângă tine - o deţii -, dar nu eşti o vedetă în Iubire. Sentimentul se extinde. Se combină. Se contopeşte. Şi se schimbă. Trece? Ură. Da! Ai găsit calmul acum. Şi trăieşti până la moarte - adică puţin - că doar ţi-a luat mult până ai ameţit toată fabrica de „off”-uri.
Hmm… de ce tu? Pentru că eu. Cu tot cu harta ta („Map to my heart”), nu meriţi niciun off. Dar eu ţi-l dau. Iar acum, pa.
În câmpia unde creşte Coca Cola fără zahăr, în lanul de nectar de piersici mă aşez şi plâng fără motiv. Asta este ura ce o simt.
(4:18 29 martie 2008)
“Un sfert de secol.” Aşa mi-ai zis! Şi te-am crezut. De ce iubesc un vis? De ce exită lacrima? De ce ai învăţat să mă refuzi? De ce vreau ceva ce tu nu? De ce nu mă vrei? De ce te vreau? De ce nu am pistol? De ce nu pot? De ce? De ce? De ce Eu?
Nebunie, amar, vijelie şi groază. Nu mai vreau să fiu împotmolit în vise! Nu pot trăi! De ce mă tot opreşti? Tu, doar tu - iubire idioată - doar tu mă chinui! Te urăsc! Te-aş îneca în chinuri! Te-aş mototoli şi te-aş arunca în cerneală! Te-aş împinge în găuri negre, ţi-aş smulge cate-o coastă zilnic, ca să simţi durere şi te-aş biciui cu o funie udă de oţet, după ce ţi-aş face tăieturi pe spate! Te urăsc mai mult ca propria-mi viaţă! Blestemată fii, iubire disperată! Mori, căci nu meriţi lumină! Mori, dar mori odată! Ce aştepţi?! Nu vezi că eşti împiedicată în mulţimea grăbită spre Iad? Şi zâmbesc la înmormântarea ta… şi simt multiple orgasme când preoţii păgâni te-acoperă cu pământul umed şi păcătos. Şi ai murit.
Rândul 7. Am fost în Rai. Şi mi-a plăcut. Am fost până în al 13-lea cer. Şi fericit eram, dar am căzut. Ură, pasiune, viol şi mult rău. Asta este viaţa ta! Lăcomie, laşitate prea profundă şi-o imensă mântuire de prăbuşire.
Ratat!
Fugi, nu îmbrăţişa sicriul!
Fugi, blestemul te aşteptă!
E acolo, e doar al tău…
Du-te la el, du-te să mori!
Rândul 13. E deja întârziat. Am plâns deja, nu vezi? Râzi cu moaca de prost şi te gândeşti la alintarea mea? Şi iarăşi ură! Off, ce puţine cuvinte îmi găsesc să te urăsc!!!
Şi totuşi, iar mă mint. Dar tu ştii de ce blestem! Mi-ai promis - iubire mută - că nu vei greşi în veci! Iar acum, că eu te-am prins, nu mai scapi de scărpinare! Ai ales ca să mă minţi, vai, iubire oarbă, ce naivă te prefaci! Ştiu, acum, prea bine, de ce nu pot să ling spinii din grădina ta. Nu ai gradină, blestemato! Nu ai nici viaţă, necioplito! Fiecare bătaie a inimii ţi-ai dedicat-o ţie, mi-ai furat tot sângele putred! Criminalo! Nu vezi că sunt nemuritor? Iubirea ce o simt nu va mai trece!
Înţelegi, acum, de ce urăsc? Şi nu suport să ştiu că eşti pe-aici. Dar vino lângă mine, acum!
(23:59 17 martie 2008)
Plouă. Plouă fals. Plouă cald. Plouă doar într-un loc: peste mine. O mână …o simt …se apropie. E caldă! De ce? Şi e uscată!? Nu vreau?! Poate se topesc norii? Mi-e cald. Mi-e sete. Mi-e sete de tine! Te urăsc! Atât de mult încat te-aş sufoca cu îmbratişarea mea! Acum!
Visuri spulberate şi haos. Atât rămâne în urma ta. Mai bine şterge-ţi urmele singur! Eu, cel din urma ta, mă chinui să plâng mai mult şi iar mai mult, pentru ca lacrimile să-mi ajungă să-ţi şterg urmele lăsate… Atât de mult rău imi faci! Şi te întrebi de ce urăsc… am obosit să tot regret că <regretele nu-şi au rostul>. Normal că au rost! Totul are rost, chiar şi distanţa dintre suflete; chiar şi răbdarea fără rost, tot rost e.
Te-aş urî ca să mă poţi iubi.
(18:34 17 martie 2008)
